”Distracţie fără alcool,
droguri sau violenţă”
Am fost în Club The One din Regie unde am întâlnit liceeni care au urcat pe scenă să se simtă bine și să își arate talentul mai mare sau mai mic, mai promițător sau mai puțin, așa cum îi caracterizează pe fiecare dintre ei. Au fost naturali, au fost frumoși, au fost așa cum sunt ei, adolescenții din ziua de azi.
Unii dintre ei ne-au amuzat, alții ne-au impresionat, alții
chiar distrat.
Printre altele, au fost făcute simulări de către o echipă
SMURD de acordare a primului ajutor în situații în care o persoană leșină sau
se îneacă. De asemenea, au avut loc demonstraţii de autoapărare relizate de
către luptătorii Serviciului pentru Acţiuni Speciale al Poliţiei Capitalei.
Pentru noi a fost un prilej de a face o călătorie în timp și
de a ne simți pentru câteva momente la vârsta adolescenței sau mai devreme.
Interesant a fost că, privind acești liceeni și întregul eveniment, cum
instituții ale statutului se implică activ în prevenirea infractionalității,
violenței de orice fel, eu personal mi-am amintit cum era cand eram în locul
lor.
Pe vremea scolariății mele nu numai în familii, dar și la
școală era la modă filosofia că „bătaia e ruptă din rai”. În clasa a V-a, în
perioada de început, îmi amintesc că dirigintele ne-a ridicat pe toți in
picioare și a găsit o formulă să liniștească energia debordantă din noi care
făcuse un mare nor de praf ce plutea pe deasupra băncilor. Ne-a cerut să
întindem mâinile și cu un arătător pe care îl foloseam pe hartă la lecțiile de
geografie ne-a administrat câte un „calmant” care a făcut să se inflameze
mâinile copiilor de nu mai putea fi ținut în mână nici stiloul. Când a ajuns în
fața mea l-am privit zâmbind încurcată în ochi și mi-am încrucișat mâinile la
spate. M-a întrebat ce fac, nu sunt pregătită să îmi încasez pedeapsa? I-am
spus că eu refuz să fiu batută la școală pentru că nici acasă nu am fost lovită
niciodată și nu înțeleg de ce ar trebui să se întâmple asta aici. Au venit
amenințările cu faptul că îi va suna pe părinții mei. Zis și făcut. Tatăl a
confirmat ce îi spusesem și eu, mi-a luat apărarea și, din ziua aceea,
dirigintele nu m-a mai întrebat / invitat vreodată sî întind palmele. E drept
că eram premiantă clasei, nu prea îi dădeam ocazii să se înfurie pe mine, mă
întreb ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost altfel. Ce nu puteam eu înțelege
atunci e că mulți dintre colegii mei priveau ciudată atitudinea mea că nu
accept bătăia pentru că, spuneau ei, „Ce mare lucru?! Noi o încasăm zilnic
acasă...”
Aceasta era normalitatea în care mulți dintre ei creșteau în
familie și era normalitatea pe care o acceptau și în scoală. Mă întreb câți
oare au ajuns să fie la vârsta adultă abuzați la locul de muncă (psihologic de
data asta) și nici măcar nu și-au dat seama, pentru că li se părea firesc ca o
structură de autoritate să se poarte astfel.
Toate studiile din psihologie arăta cu dovezi statistice că
bătaia nu e nicidecum ruptă din rai și că, dimpotrivă, consecințele violenței
fizice și a psihoterorii atât în școală, cât și în familie sunt unele dintre
cele mai neplăcute asupra dezvoltării persoanei care ajunge să devină victimă.
Tocmai în acest sens, Asociația SPRING salută inițiativa
Poliției Capitalei de a dezvolta proiectul „Fan Gândirefresh” și își dorește în
continuare să-i fie alături, ori de câte ori i se va solicita sprijinul în
organizarea și desfășurarea activităților ce vor avea ca scop prevenirea
violenței în școală.
Autor: Psiholog, Flori-Ana Andronache
=================================================================================================
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu